Mucoasa olfactiva

Cavitatile nazale sunt captusite cu mucoasa respiratorie cu rol in conditionarea aerului si cu mucoasa olfactiva – receptorul mirosului. Aceasta este situata in partea superioara a cavitatilor nazale. La pesti exista in regiunea capului doua mici depresiuni – fosele nazale- care nu au legatura cu faringele. Cuprinde celule chemosensibile – care sunt chiar neuroni- inconjurate de celule de sustinere.

Neuronii olfactivi au cate o singura dendrita scurta, chemosensibila, care proemina in mucusul ce acopera mucoasa olfactiva. Axonii strabat baza cutiei craniene si fac sinapsa in bulbii olfactivi ai creierului.

Mirosul permite detectarea diferitelor substante a caror prezenta are o semnificatie: hrana, pericol, etc. Pot avea miros numai subst care sunt volatile si solubile in apa (mucus).

La diferite vertebrate simtul mirosului este dezvoltat in mod diferit.

Limba

Simtul gustului este un simt chimic. Chemoreceptorii din mucoasa limbii, dar si a restului cavitatii bucale si chiar faringelui, se numesc muguri gustativi. Ei contin celule chemosensibile in forma de fus asociate cu celule de sustinere. La polul apical ele au un cil sensibil la substante dizolvate in saliva. La polul bazal, ele sunt inconjurate de dendritele unor neuroni. Impulsurile nervoase ajung la creier. Cei mai multi muguri gustativi sunt plasati pe niste denivelari ale mucoasei limbii, numite papile gustative. Gustul permite alegerea hranei, evitarea unor subst. daunatoare din hrana, si declansarea unor refrexe digestive.

Urechea

Urechea-Receptorul auzului este situat in urechea interna,in profunzimea osului temporal,intr-un tunel rasucit in spirala numit melcul membranos.Cavitatea foarte complicata a urechii interne este plina cu lichid.Celulele senzoriale auditive au cili.Sunetele determina oscilatia membranei bazilare.Din cauza contactului cililor cu membrana tectoria cilii se deformeaza.Astfel i-au nastere impulsuri nervoase care se transmit la creier prin nervul acustico-vestibular.

Toate celelalte componente ale urechii au rolul de a conduce si amplifica sunetul.Pavilionul si conductul auditiv formeaza urechea externa care capteaza sunetul si il conduce pana la membrana numita timpan.Cele trei oscioare din urechea medie(ciocanul,nicovala si scarita) transmit sunetul spre alta membrana,mai mica,la nivelul ferestrei ovale.Urechea medie este o camera plina cu aer.Ea comunica cu faringele printr-un tub numit trompa lui Eustachio.Vibratiile din fereastra ovala se transmit pana la melc prin lichidul din urechea interna.

Urechea interna mai contine receptori vestibulari care dau informatii despre pozitia capului in raport cu verticala si despre miscarile de rotatie,contribuind la mentinerea echilibrului.Sunt doi receptori pentru pozitie situati in peretele utriculei si,respectiv,saculei.Celulele senzoriale au cili care strabat un strat gelatinos.Deasupra lor sunt grauncioare de calcar.Cand se schimba pozitia,se deformeaza cilii.Informatia este preluata de dendritele neuronale care imbratiseaza polul bazal al celulelor senzoriale.

Cei trei receptori pentru rotatie se afla la extremitatea dilatata a fiecaruia dintre canalele semicirculare.Cilii celulelor senzoriale sunt inclusi intr-o creasta gelatinoasa.Rotatia capului face sa deplaseze lichidul din canale (endolimfa) deformand creasta gelatinoasa cu cilii celulelor senzoriale.Semnalul este preluat de dendritele unor neuroni.

Particularitatile urechii la vertebrate

Receptorul auditiv de la pesti este plasat in peretii saculei si,mai ales,intr-o dilatatie a acesteia numita lagena. La amfibieni lagena se prelungeste cu papila bazilara unde se afla receptori acustici. La reptile lagena se alungeste.La pasari si mamifere lagena foarte alungita se pliaza in spirala (apare melcul) , imbunatatindu-se receptia acustica.Pestii au numai ureche interna care primeste sunetele prin oasele capului.Trecerea la mediul terestru a necesitat aparitia urechii medii la amfibieni.Sunetele se propaga in aer su mare pierdere de energie si deci era nevoie de un dispozitiv  de amplificare format din membrana timpanica,mai mare,si membrana ferestrei ovale ,mai mica,unitate printr-un os numit columela. Urechea medie apare de o parte si de alta sub forma a doua pungi faringiene laterale. Asa se explica legatura urechii medii cu faringele prin trompa lui Eustachio. La reptile timpanul este putin retras,iar la pasari apare conductul auditiv care il protejeaza mai eficient. La mamifere apar pavilioanele iar in urechea medie sunt acum trei oscioare care,actionate de doi muschi,fac posobila reglarea amplificarii sonore.

Receptorii vestibulari functioneaza la fel la toate vertebratele.

Ochiul

Retina contine receptorii pentru vaz:

- celule cu conuri pentru vederea diurna

- celule cu bastonase pentru vederea nocturna

Aceste celule contin un pigment, iodopsina in celulele cu conuri si rodopsina in celulele cu bastonase, care sub actiunea luminii se descompun, generandu-se un impuls nervos care va fi condus la creier.

Retina functioneaza cu maxima precizie intr-o zona situata in axul optic al globului ocular numita pata galbena si mai ales intr-o mica depresiune a acesteia numita foveea centralis.

Retina nu poate functiona care receptor daca nu este plasata intr-o cutie – coroida cu vase de sange. In partea anterioara a coroidei este irisul care margineste pupila. Pupila are diametrul reglabil datorita unor fibre musculare – circulare si radiare – din iris. Cristalinul este o lentlia convergenta elastica care are o geometrie reglabila datorita muschilor ciliari situati in jurul sau.

Cand ochiul priveste aproape, sistemul optic se regleaza prin contractia muschilor circulari ciliari: cristalinul se bombeaza si imaginea se proiecteaza clar pe retina. Acomodarea pentru vedere la distanta se face prin turtirea cristalinului.

Protectia este asigurata de sclerotica, invelisul tare, extern. Partea anterioara a scleroticii se numeste cornee.

Globul ocular astfel format contine 2 lichide: umoarea apoasa – in fata cristalinului si umoarea sticloasa – in spatele cristalinului.

Corneea, cele 2 lichide si cristalinul formeaza sistemul optic al ochiului care proiecteaza pe retina imaginea rasturnata a obiectului privit.

Defecte ale vederii :

Miopia este afectiunea celor care nu vad bine cand privesc departe. Atunci, imaginea tinde sa se formeze in fata retinei fie din cauza formei prea alungite a globului ocular, fie din cauza puterii prea mari de refractie a cristalnului. Se poate accentua la copiii care scriu si citesc la lumina prea slaba sau care apropie ochii prea mult de caiet, carte sau calculator, stand prea mult timp in aceste pozitii incorecte. Miopia se poate corecta cu lentile divergente.

Hipermetropia este afectiunea opusa miopiei. Cand ochiul priveste aproape, imaginea tinde sa se formeze in spatele retinei. Corectia se face cu lentile convergente.

Astigmatismul este afectiunea la care cristalinul nu are suprafata perfect sferica si de aceea el nu focalizeaza corect razele de lumina. Se corecteaza cu lentile cilindrice.

Strabismul este o afectiune care nu tine de sistemul optic ci de cei 6 muschi externi care rotesc globul ocular. Unul dintre ei poate fi mai puternic su din aceasta cauza, acele optice ale celor doi ochi nu sunt parelele. Se corecteaza chirurgical sau cu ochelari care sa orienteze ochiul afectat in directia corecta.

Particularitatile ochiului la vertebrate

La toate vertebratele ochii sunt veziculari.

La pesti, ochii au cristalinul sferic si rigid. Ei vad bine obiectele apropiate. Acomodarea se face cu ajutorul unui muschi care deplaseaza cristalinul. Numai unii pesti au pleoape.

Amfibienii isi mentin corneea umeda cu ajutorul glandelor lacrimale si pleoapelor mobile. Ei au si o a treia pleoapa care se deplaseaza lateral. Disting obiectele in miscare.

Ochii reptilelor se acomodeaza atat prin deplasarea cristalinului cat si prin deformarea lui.

Simtul vizual la pasari este foarte dezvoltat. Ochii au glande lacrimale si 3 pleoape, dintre care cea laterala este foarte transparenta. Pasarile diurne au mai multe celule cu con iar cele nocturne mai multe celule cu bastonas. Globii oculari nu sunt mobili, defect compensat prin mobilitatea gatului.

La majoritatea vertebratelor, ochii sunt plasati lateral, astfel ca ei au vedere monoculara; vad un obiect cu un singur ochi. Au avantajul unui camp vizual foarte larg dar nu apreciaza bine distantele si formele. Unele vertebrate: pasarile rapitoare, mamiferele carnivore, maimutele si omul au ochii plasati in fata. Pe retinele celor 2 ochi se formeaza imagini usor diferite ale aceluiasi obiect (vedere binoculara) iar creierul integreaza informatia obtinandu-se o perceptie corecta a spatiului (vedere stereoscopica). In acest caz campul vizual este mai ingust.

Excretia

Excretia La Animale

Produsul de excretie principal al vertebratelor este urin. Sistemul excretor al vertebratelor este format din rinichi si cai urinare.

Sistemul Excretor La Mamifere

Rinichii:

Sunt formati dintr-un mare numar de unitati microscopice (la om, 2 milioane) numite nefroni.
Un nefron este format dintr-o capsula renala si un tub, ambele avand o relatie speciala cu vase de sange.
Capsula are peretii dublii si adaposteste un ghem de vase capilare (glomerul). Peretele capilarelor impreuna cu peretele intern al capsulei formeaza un filtru prin care trc o parte din moleculele mici ale plasmei
din sange in spatiul dintre peretii capsulei. Se formeaza urina primara care este impinsa in tub. Observatii
ca arteriola care paraseste glomerul formeaza in jurul tubului o retea densa de capilare. Aici o mare parte din
substantele urinei sunt recuperate si trec inapoi in sange. Celulele tubului mai imbogatesc urina cu substante
preluate din sange. Rezulta urina finala. Tubul are un traseu foarte sinuos. Tubii nefronilor se varsa in tubii
colectori care se unesc.
Urina finala trece in pelvisul renal si de aici in caile urinare extrarenale.

Particularitati structurale si functionale ale sistemului excretor la vertebrate.

La toate vertebratele, sistemul excretor este format din rinichi si cai urinare.
La ciclostomi, exista rinichi primitivi (pronefros) cu nefroni putini , ;a care tubul nu incepe cu o capsula ci cu
o palnie ciliata.
La pesti si la amfibieni exista rinichi mai perfectionati (mezonefros), cu nefroni cu nefroni mai multi si
cu capsul Bowmann. La pestii de apa dulce, mediul intern are o presiune osmotica mai mare decat a apei. Ca
rezultat apa din mediu patrunde neincetat in sange la nivelul branhiilor. Rinichii produc o urina foarte
diluata eliminand surplusul de apa. la pestii marini, mediul intern are o presiune osmotica mai mica decat
a apei. ei mentin compozitia plasmei, eliminand o urina foarte concentrata.
La reptile, pasari si mamifere, rinichii au nefronii numerosi si foarte perfectionati (metanefros). reptilele
care traiesc in medii aride si pasarile recupereaza apa in cloaca, astfel ca produsul de excretie se elimina
uneori chiar sub forma solida, odata cu fecalele.

BOLI ALE SISTEMULUI EXCRETOR AL OM

1. Litiaza Urinara

CAUZE: Tulburari de metabolism ale apei si al sarurilor minerale, avitaminoza, hiperparatidorism, mecanismul de
cimentare a sarurilor precipitate pentru a forma un calcul (piatra) nu este elucidat. Felul alimentatiei:

a) bogat in carene care va acidifia urina si favorizeaza precipitarea acidului uric.
b) bogata in lapte si vegetale care va alcaliniza urina si va favoriza precipitarea carbonatiilor si fosfatilor.
c) bogata in dulciuri si cartofi favorizeaza precipitarea oxalatilor.

MANIFESTARI:

Formarea de calculi in sistemul urinar care provoaca leziuni ale cailor urinare, hemoragii, febra, greturi,
varsaturi, durere.

2. Insuficienta Renala Acuta

CAUZE
Intoxicatii, infectii ( avort provocat), stari de soc cu pierderi mari de lichide si reducerea debitului r
enal (coma diabetica), diaree prelungita, hemoragii.

MANIFESTARI
Incetarea brusc s complet a finctiei rinichiului;
Nu se mai poate produca urina -> anurie.

PREVENIRE (ambele boli) :

Folosirea unei alimentatii echilibrate, mentinerea unei igienee corespunzatoare a organelor excretoare,
tratarea infectiilor amigdaliene, a cariilor dentare, sa nu se faca abuz de medicamente, evitarea consumuli
de ciuperci neavizate, evitarea factorilor potential vatamator pentru aparatul excretor (chimici-> toxici, biologici-> microbi, virusi, fizici-> evitarea frigului si a calduri exagerate).